Recenzie album: Beyoncé – Beyoncé

De câteva săptămâni încoace mă tot bate gândul de a scrie o recenzie pentru BEYONCÉ, cel de-al deja al cincilea album de studio al lui Beyoncé Knowles şi, pe cât de multe idei îmi adun în cap, pe atât de multe alte detalii par să omit. Mâhnit, mă dau cumva bătut, motivul fiind simplu, Knowles a creat un album imens cap-coadă, şi iată-mă, un muritor de rând, încercând să disec ce şi cum.

Ce? Răspunsul la această primă întrebare e simplu – BEYONCÉ, albumul numărul 5 din cariera lui Knowles. Povestea premergătoare lansării acestui material discografic e cel puţin interesantă. Beyoncé venea după un relativ eşec comercial al sub-apreciatului album 4, ce reuşea să vândă aproximativ 3 milioane de exemplare la nivel global, fără un hit extraordinar. După o sarcină controversată, a urmat mini-concertul solistei din cadrul pauzei NFL 2013, un eveniment urmărit de mai bine de 100 de milioane de americani. Întreaga suflare amatoare şi iubitoare de muzică pop aştepta o nouă piesă marca Knowles piesă care, din păcate… sau nu, nu a apărut. Concertul a beneficiat totuşi de recenzii extrem de pozitive, aducându-l din nou pe King B într-o lumină favorabilă. Pentru că, trebuie menţionat, Knowles e cel mai bun performer al generaţiei noastre – voce live, coreografie simultan, ambele executate aproape fără de cusur. În fine, au mai urmat câteva spoturi publicitare, pentru H&M şi Pepsi, pe fundalul cărora am putut asculta câte puţin din două noi piese, Standing On The Sun şi Grown Woman, niciuna însă lansată oficial ca single. Bummer. Pauza prelungită a lui Knowles părea motivată şi de mega-turneul Mrs Carter Show World Tour, turneu ce la vremea respectivă promova albumul 4. Deşi albumul merita un turneu propriu, mulţi s-au întrebat de ce atât de târziu, şi care ar mai fi fost rostul…

Cum? A 2-a întrebare de la sfârşitul primului paragraf are un răspuns aproape la fel de scurt – din senin. Mi-aduc aminte dimineaţa în care, după o noapte aproape albă, am verificat Facebook-ul ca să văd, cu stupoare, că Beyoncé a lansat pe nepusă masă un nou album -14 piese-, trimiţându-l direct pe iTunes, fără vreun fel de promovare şi nu singur, ci însoţit de 17 videoclipuri. Strategia a luat prin surprindere pe toată lumea, pentru că metoda asta de a lansa un album e destul de riscantă, în special pentru un artist de talia lui Beyoncé. Şi iată-mă în patul prietenei mele, departe de casă, cu un curs la care trebuia să asist într-o oră, şi fără acces la un link către album… Da, toate detaliile astea merită amintite pentru că îmi sunt mult prea bine întipărite în minte.

Ajuns acasă, am downloadat instant tot ce se putea downloada. Şi iată-mă ascultând prima piesă, Pretty Hurts. Despre Pretty Hurts vă pot spune că este un număr pop by the standards, şi iniţial nu am fost prea impresionat. Vocea lui Beyoncé loveşte înalt şi loveşte unde trebuie, însă mesajul de self-acceptance promovat a fost cumva poate folosit prea tare în ultima perioadă. Da, dar după nenumărate ascultări, Pretty a reuşit să mă prindă şi să nu prea mai îmi dea drumul. Scrisă în colaborare cu Sia Furler, Pretty Hurts trebuie ascultată şi simţită dacă vreţi simultan cu videoclipul aferent piesei – totul capătă mai mult sens iar clipul e printre cele mai bune din cele 17. Puncte în plus primeşte şi foarte inspirata secvenţă de final a piesei …

When you’re alone all by yourself

And you’re lying in your bed

Reflection stares right into you

Are you happy with yourself? 

You stripped away the masquerade

The illusion has been shed

Are you happy with yourself?

Are you happy with yourself?

Urmează ceea ce mi s-a părut într-o primă audiţie un moment ciudăţel, şi anume Ghost / Haunted. Ghost e un intro pe cât de minimalist posibil, pe atât de cuprinzător şi de glorios întrucât reuşeşte, pe parcursul a două minute, să înglobeze viziunea lui Knowles cu privire la industria muzicală şi dedesubturile acesteia – I don’t trust these record labels I’m touring… Rămân uimit la prima ascultare, până când are loc primul beat drop şi încep să simt într-un fel răceala (so to speak) debordată de Ghost, doar pentru ca Haunted să vină… şi în ce fel. Haunted reprezintă, fără doar şi poate, momentul meu muzical preferat din 2013. Tonul lui Beyoncé e folosit la capacitate maximă pe câteva note repetitive de pian pe fundal, iar versurile fac referire la o poveste de dragoste ce pare a nu fi avut un happy ending – I know if I’m haunting you, you must be haunting me… Dacă până acum dădeam uşor din cap ascultând, ceea ce urmează de la minutul 4 încolo… bliss. Partea de producţie palpită cumva sub vocea lui Beyoncéşi versurile rugătoare, iar clipul… clipul dă piesei un înţeles şi mai puternic. Mi-era clar, după secvenţa Ghost / Haunted, că acest album mă va surprinde foarte, foarte plăcut.

Urmează Drunk In Love, primul single promovat de pe album. O colaborare cu Jay Z ce vine ca o completare a acum treimii Crazy In Love / Deja Vu, Drunk In Love pare a avea un singur scop, şi anume acela de a reuşi să devină hitul albumului – fapt de altfel reuşit. Beat-ul nu are cum să nu îţi rămână în cap după prima ascultare, e greu să nu dansezi cumva, iar anumite pasaje – Surfboard, în special, au devenit deja cultural relevante pentru actuala generaţie. Clipul piesei nu aduce ceva extraordinar, în afară de Beyoncé, care arată într-un mare fel, şi al său soţ, care arată… şi el cumva. Ne întâlnim după Drunk In Love cu Blow, un număr ce nu m-a încălzit prea tare iniţial recunosc, însă după câteva ascultări, am reuşit să îl tolerez şi apreciez pentru ceea ce e, o piesă cu o linie funk frumuşică, ce se transformă cumva sub influenţa producţiei lui Timbaland în a 2-a sa jumătate. Turn that cherry out!

No Angel o readuce pe Beyoncé într-o zonă experimentală ca producţie cât şi vocal, strofele fiind cântate într-un mod abordat rar de solistă. Versurile fac trimitere la faptul că nici ea, nici el nu sunt de fapt îngeri, dar că ea măcar încearcă şi vrea să facă lucrurile să meargă. Punctul culminant al piesei are loc la 1:33, când totul se duce undeva sus – producţie şi vocal, acesta fiind unul dintre cele mai faine momente ale albumului. Piesa 6. PARTITION, şi da, o scriu cu majuscule. Partition are, ca şi Haunted, un frumuşel şi drăguţ intro, Yonce. Pe Yonce, Beyoncé ne setează cumva atmosfera pentru ceea ce va să vină. Yonce all on his mouth like liquor, repetă obsesiv Knowles, cu un beat ce te face să baţi cumva din picior şi să aştepţi. Aştepţi… Are you happy to be in Paris? PARTITION. 3 minute în care Beyoncé se asigură să ne aducă aminte, dacă Drunk In Love nu fusese destul de convingătoare, de cât de mult sex-appeal se află în vocea şi maniera sa de intepretare, iar producţia e de-a dreptul slutty, la modul la care doar dansând pe piesă… simţi cumva că eşti acolo, în lumea lui Knowles, cerând şoferului să ascundă cumva faptul că Yonce went down on her knees. Partition reprezintă cel mai îndrăzneţ, ca lirică, punct al albumului. Well fucking done.

Jealous, următoarea piesă, ar merge mai degrabă ca o continuare pentru No Angel sau, dacă Bey a dorit un moment de respiro după Partition ei bine, ăsta e Jealous. O piesă scurtă şi bine intenţionată pe care Bey îşi recunoaşte gelozia şi faptul că nu o mai poate ţine aşa. Totul pare domol pe Jealous, însă asta face şi piesa să funcţioneze de minune, short, effective and sweet. Ajungem la Rocket… Rocket e singura piesă de pe album pe care aş şterge-o cumva, dar nu mă îndur, în speranţa că poate într-o bună zi mă va prinde şi pe mine. Un număr slow ce aduce aminte de zilele Dangerously In Love ale lui Knowles, 6 minute în care solista ne introduce cu explicitul Let me sit this ass on ya… Hm. Rocket e slow sex, şi sunt convins că mulţi copii au fost deja concepuţi având melodia pe fundal.

Ne întâlnim în continuare cu Mine, o colaborare cu Drake şi una din piesele mele preferate de pe album. Mine reprezintă într-un fel o oglindă către lumea post-partum a lui Knowles, o lume din care depresia şi îndoiala au făcut pe deplin parte. Beneficiind de un beat împrumutat cumva de pe albumele lui Drake, Beyoncé îşi cântă suferinţele şi doleanţele, iar tot ce vrea e ca el să nu mai facă lucruri mari din lucruri mici, şi să fie permanent al ei. A 2-a jumătate a piesei e predominant a lui Drake, care la rându-i îşi promite dragostea şi afecţiunea către ea. Repet, una din piesele mele preferate.

XO e o nouă explozie după deja nenumăratele de până acum. Piesa asta a fost lansată simultan ca single alături de Drunk In Love şi, cumva, nu a reuşit să se impună prea tare în clasamentele de specialitate. Ceea ce nu înţeleg este de ce… Să o luăm cu începutul, strofele sunt cântate într-o manieră impecabilă de Knowles, registrul jos dând o notă aparte producţiei ce lasă totul să respire, urmând ca pe refren… ce refren. MASIV. Refrenul e un amalgam de sentimente pe care sigur cine a fost îndrăgostit le-a simţit până acum. XO face mai mult ca sigur trimitere la Jay, iar dacă piese precum Drunk In Love sau Mine nu ţi-au oferit senzaţia de dragoste necondiţională, XO o va face şi încă în ce fel. In the darkest night hour, I’ll search through the crowd, your face is all that I see, I give you everything, baby turn the lights out…

***Flawless urmează. Mi-aduc aminte şi prima ascultare când, încercând să mă pun pe picioare după XO, am dat de Flawless. Pentru cine a urmărit activitatea lui Beyoncé, ştiţi că pe la începutul anului pe contul ei de Soundcloud a fost uploadată piesa Bow Down / I Been On, iar Flawless foloseşte prima jumătate, Bow Down, aducând ca element de noutate un scurt speech al feministei Chimamanda Ngozi Adiche…. Ce urmează după speech… oh boy. You wake up, FLAWLESS. Post up, FLAWLESS. Pentru mine cel puţin e cel mai fierce moment din întreaga carieră a lui Bey, şi au fost oricum destule până acum. Beat-ul e nebun de-a dreptul, iar felul în care Knowles te convinge că e într-adevăr lipsită de defecte, flawless, e stelar.

Superpower e o colaborare cu Frank Ocean care, pentru standardele muzicii pop de azi, e foarte bună DAR… pentru alipirea numelor Knowles şi Ocean, ceva nu îmi sună 100% perfect. Pentru că aveam ceva aşteptări iniţial văzând că cei doi au colaborat, iar Frank are câteva melodii absolut geniale, experimentând cu sunete şi versuri în moduri în care puţini artişti contemporani o fac. Ei bine, nu, Superpower e un număr R&B lent, în care dragostea e ridicată pe un altar de pe care se vrea a fi greu de coborât. Drăguţ.

Ultimele două melodii de pe album se leagă una de alta şi se leagă frumos. Heaven e o baladă pe care voluntar mă abţin să o ascult prea des, întrucât e cam prea tristă şi mă duce departe cu gândul. Piesa a fost inspirată de un avort spontan suferit de Knowles înainte de a rămâne însărcinată cu Blue Ivy, iar mesajul e destul de evident încă din titlu. Heaven couldn’t wait for you. De urmărit e şi videoclipul, foarte foarte frumos şi… trist. Vocal, Heaven e un all-time high, ultimele repetări ale versului Heaven couldn’t wait for you fiind sublime. Încheiem periplul prin lumea lui Beyoncé cu piesa Blue, o colaborare cu fiica artistei, Blue Ivy. Blue redă bucuria lui Knowles de a fi mamă, multe alte cântăreţe încercând conceptul ăsta de melodie mai recent (Britney Spears – My Baby, Christina Aguilera – All I Need), însă în timp ce piesa lui Spears are nişte versuri ce te fac să crezi că de fapt blonda îşi urăşte pruncul, iar All I Need te adoarme instant, Blue are o producţie foarte… experimentală pentru ceea ce e de fapt, ceea ce îi aduce multe puncte în plus. Un final foarte bun de album.

Concluziile sunt multe. Beyoncé a lansat un album într-un fel nemaiîntâlnit în sfera muzicii pop, pe neanunţate, fără vreun fel de promo sau un indiciu că o lansare ar urma. Folosind nume mari pe partea de producţie, precum Timbaland sau Justin Timberlake, dar şi anonimi ca Boots, responsabil pentru piesele cu tentă experimentală ale albumului, lansarea surpriză s-a dovedit a fi un răsunător succes aparte: albumul a vândut mai bine de 3 milioane de exemplare în doar 3 luni, criticii au apreciat muzica adusă de Knowles până la stele şi înapoi, iar imaginea artistei de actuală Regină a muzicii pop a căpătat noi valenţe pentru că, într-adevăr, în momentul în care îţi permiţi o astfel de lansare de album ce are un asemenea efect, poţi aştepta două lucruri – succes comercial şi aprecierea atât a criticilor cât şi a fanilor. Beyonce Knowles, doamnelor şi domnilor, le are pe amândouă, din plin.

 

01 Pretty Hurts – 9.3/10 02 Haunted – 10/10 03 Drunk in Love (feat. Jay Z) – 9.1/10 04 Blow – 7.8/10 05 No Angel – 8.6/10 06 Partition – 10/10 07 Jealous – 8.8/10 08 Rocket – 7.0/10 09 Mine (feat. Drake) – 9.6/10 10 XO – 10/10 11 ***Flaweless (feat. Chimamanda Ngozi Adiche) – 10/10 12 Superpower (feat. Frank Ocean) – 7.9/10 13 Heaven – 9.0/10 14 Blue (feat. Blue Ivy) – 9.7/10

9.06

Greed.

Greed… it comes to us in various occasions and shapes, and the worst part about its ever changing character would be that we often don’t even notice it. Tricky, isn’t it? As young kids, we always crave for the prettiest toy in a store, even though we’re being told that we might not have it, regardless of all the tears. As teenagers, we always crave for the most expensive clothes or shoes, even though we’re being told that we might have to wait just a tiny little bit.

We grow up though, and greedy kids become greedy teenagers, and greedy teenagers become young, aspiring adults, and the young aspiring adults turn into full time greedy machines, always thinking of ways to fulfill the good, the bad, the wrong. Once you take the smallest sip of greed, it just flows in your blood, creating roads of thoughts that might not leave you alone for a tiny little bit.

Because the worst part of being greedy it’s becoming needy while greedy. The feeling-y greedy. So you find yourself listening to your favourite songs on a random night, after finishing your tasks for the day, and while you’re humming to your tunes, either singing along and enjoying yourself, you can’t help but discover certain lyrics that remind you of the certain someone that wasn’t meant to be. Greedy much? Pretty much. What went right, wrong, what you didn’t do? It’s almost as you can feel that smallest sip of greed you once tasted telling you ‘Don’t let go. Push for more.‘ It drives you crazy. It drove me crazy at some point, and I won’t even try denying it. I found myself wanting and waiting for more from places that had nothing.

The worst part of becoming a greedy young adult… it’s the constant need of overthinking strategies no one ever thought of, just so you may be sure you might get your things in order. And it’s pretty damn overwhelming having to think every single damn thing in advance, not being sure of the outcome, not being sure whether it will go left, or right, nor certain of how long will it take until things are achieved. The target’s there so you just aim shooting white bullets.

It’s important mentioning that greedy people have such a hard time accepting anyone could have different views from theirs. Greedy people have a hard time hearing a ‘no‘. Greedy people are often paranoid, scared, but their ability of hiding their feelings often overshadows their insecurities to the point it causes confusion to themselves. Were they happy or pretending to be happy?

It happened to me. Not only I became a needy greedy, I have also been told ‘no!‘ countless times. Did that ever stop me from TRYING? Never. It hurt the hell out of me though right there, in the instant I heard it. ‘NO, it will not go your way!‘. Why? Because I often find myself overanalyzing every single thing to the point it gets scary, my actions are often planned days or weeks in advance and living in the moment sometimes scares the shit out of me.  Hearing a ‘no‘ from somehwere or someone it’s never part of my agenda.

However, the ‘No‘s had their purpose and they fulfilled it goddamn well, balancing the dark side of my greed with a newly discovered bright ambitious side that came out to play not too long ago. A nice mix of greed and … humility that made my hunger for achievements roar every now and then, surprising myself while injecting a huge dose of ambition throughout my body. Do I have many things now? 2 twisted friends, a wicked heart ready to burst, ideas and visions of an uncertain future, and dreams. Greed? It’s at an all-time high. Because I am so determined to create a good life upon this overwhelming, overflowing greed. Ambition. Doses of ambition scattered all over a numb brain. It will lead somewhere, someday, somehow. I just have to play. Stay greedy.

Friends.

As promised yesterday, I will, for various reasons, start writing about whatever has been happening lately in my life. I am doing it as a form of therapy – not saying something went wrong somewhere and I’m using writing as some sort of pills -, but it is widely known that writing helps you focus more on things that require focus. So today I am going to write about friends, my friends and my views on friendship. Ha.

I used to be a popular kid, for again various reasons. While those around me appreciated me for my sense of humour and (debatable) intelligence, those that weren’t around me didn’t like me for the very exact reasons – being outspoken and not very scared of putting that look on my face, you know, the ‘YOU ARE SO STUPID’. (Kids are known to be honest). It is safe to say I wasn’t a likeable child, and if I ever have children, I hope they will somehow follow my footsteps.

Regardless, as mentioned, I had many friends. Sure, as a kid back then it wasn’t hard to make new friends; all you ever had to do was go out and start randomly playing with someone. And bang bang, there you had it, a new companion to spend time with. I gladly remember my childhood friends and thank them for some amazing times together, we formed a band, also pretended to be actors, athletes, we would come back from school just to play until the evening would come and we had to go back home. Those were incredible times I could never forget and I am pretty sure the memories are still there in everyone’s minds.

But just like any kid does, we all grew up. I grew up too, and I am not having any difficulty in admitting that, while growing up, I became sort of difficult. I can’t precisely tell WHY, but it simply happened. I was around 14 when I started changing my views on people, for better or for worse, I started listening to bands my friends would call ‘weird’, some of my friends had already started highschool so the different tastes weren’t the only issue. A very important factor would start ringing in: time. We simply didn’t have the time to see each others as frequently as we used to.

15 years old and there I go leaving the country for what I thought would be for good. I remember being so excited about me and my family moving to Spain, thinking everything would change and I would forever leave the happy, comforting life I had wanted and dreamed of. Except that nothing ever is what it seems and the Spanish experience made me turn into an even darker teenager. And a fat one, while at it. HA. I can count on one hand the kids that I could consider buddies over there, and can’t think of a precise reason the others didn’t like me. Maybe it’s because I was the new kid in class, not only I was a kid but I was a ROMANIAN kid so that turns a potentially nice kid into a potentially dangerous threat… thing is I left Spain after only 8 months and went directly to highschool in the 9th grade.

Thankfully I was smart enough not to have huge expectations about my highschool, my classmates or how things would work. I knew how things were going to work and, for most of them, I was right. Everyone would look down on me for coming back from Spain as if I was some sort of rarity, the teachers would think I’m a genius and overall time spent in highschool would be shit. Friends? What friends.

I was only proven wrong by 3 classmates but unfortunately, we lost contact right now. I gladly remember them too, however I can’t say I am very excited to start caring about what’s happening with them right now. They made 10th grade easier to get through, but I’m pretty sure they are as well having a hard time remembering things as they were, just the way I’m typing these words trying to think of a nice memory that lasted through the years. Trying.

The 11th grade brought a lot of changes and new classmates. Being already sick and tired of it, I didn’t even try making new acquaintaces other than the ones I had, so another year, another time to be socially awkward for me. I had this classmate called Simona who used to be sooo goddamn annoying that I JUST HAD TO write about her on my former blog, another very interesting classmate we used to see rarely named Teodora… overall in front of me were 2 years I thought I would loathe.

Except that I haven’t. SOMEHOW, and don’t ask how because I can’t clearly remember it, I ended up becoming friends with Simona and Teodora. Simona, notice how I’m writing nice things about you? You can now stop telling everyone we meet that I used to hate you so much that I wrote about you on my old blog. Lies and fallacies. Back on topic, our friends group was larger than just the 3 of us but, for various reasons, they each followed their own road. Including the 3 of us, as Simona went to Bucharest, Teodora went across the country and back, and I stayed in my hometown. The nicest thing about a friendship though? It doesn’t matter how often friends meet, if they feel as if they can still tell each other everything despite not always being together… that’s how you know a friendship truly is a friendship and lasts the test of time.

We remained best friends and I highly doubt something could break this thing we’ve been building for a while now. True, we’ve had our arguments and sometimes we still do, but it’s because we care about each other so much that honesty comes as the most natural thing ever, and it’s drawn through our words and pieces of advice. I know for sure I won’t ever forget the countless nights me and Simona stayed up in our beds thinking, thinking, overthinking things so bad that our heads started hurting, and the fun thing it’s that we still do that. Fun. Not only that, but each and every time all of us go out, it just feels as if we’ve known each other for the longest time ever.

See, now I’m thinking that those times I isolated myself from the kids I didn’t feel like hanging out with… those were the times that led to these beautiful days and moments. I remember how they would ask me out and I was like ‘I am coming later’. or ‘I have homeworks’, or pretty much any other innocent excuse that would keep me away from having to spend time with people I felt having less and less things in common. One piece of advice that’s been oversaid and overheard tells us that we don’t have to change who we are in order to please others and, throughout the years, I stayed true to it. I know countless cases of people that only pretend to be friends just so they won’t have to spend time alone, or pretend to like someone just for the holidays… People that can’t stand each other yet they continuously hang out.

Thankfully I never had to pretend or fake those things. I never wanted to and I couldn’t be happier. It’s not the number of people you’re surrounded by that matters, in any shape or form, so don’t ever think that if you find yourself being lonely, you will remain so. Just stay true to who you are, or at least go out there and find people with common purposes, ideas and fantasies. You will be surprised, most likely. Find that one person that laughs at your jokes no matter how bad they are, that one person that makes you laugh until your stomach hurts, that one person you can share your wildest, craziest and deepest thoughts knowing they won’t judge. Find that one friend.

Friends. Greed. Lies. Differences. Changes. Moods. Fear. Sounds. Nights. Love.

Salutare, oameni buni. A trecut mai bine de un an de la ultima postare de pe acest drăguţ blog, an în care s-au întâmplat terifiant de multe lucruri, care mai de care mai interesante sau anoste, fericite sau mai puţin fericite, orişicum lucruri din care cred că am tras câteva învăţăminte, şi dacă nu acum, atunci când… Toţi aşteaptă ca, în momentul în care aud că ai deja 21 de ani, să ai pe lângă vârstă şi o droaie de experienţe, un job stabil, o viaţă frumoasă ce îţi oferă niscaiva perspective, şi oameni buni în jurul tău.

 

Şi ghiciţi ce, pot spune că ACUM le am. Voi scrie câteva postări în care îmi voi exprima opiniile cu privire la cuvintele din titlu. 10 sunt, 10 postări noi vor apărea. Unele vor fi mai reuşite, altele nu. Însă indiferent de calitatea – sau lipsa acesteia a postărilor – un lucru în comun îl vor avea toate, şi anume o sinceritate ce nu mă caracterizează adesea.

 

Mulţi dintre noi pornim cu idealuri măreţe în ceea ce priveşte oamenii din jurul nostru şi felul în care îi influenţăm, însă cu fiecare zi ce trece îmi dau seama că e suficient ca un singur om să primească mesajul pe care vrei să îl transmiţi în mod corect, fără dedesubturi, pentru a te simţi bine cu tine şi judecata ta. Am ajuns la acel punct în viaţa mea încă tânără în care mă pot deschide total în faţa oamenilor buni de lângă mine, fără nevoia perpetuă de a ajunge în panoul de control al blogului.

 

De ce voi scrie aceste postări însă? Pentru că sesiune şi pentru că pus cap la cap idei. Adesea, ideile tuturora se bat cap la cap, mai ales când sunt multe şi poate un pic inutile. Sper ca terapia prin scris să ajute deci. Pe mine, şi pe încă cineva. Atât. E suficient.

 

Let’s roll.

Flatline.

Amuzant cum, la un moment dat, ajungem să credem cu desăvârşire puţinele, sau multele minciuni pe care le spunem, din nevoie, disperare sau, de ce nu, pură plăcere.

Amuzant cum timpul trece, grăbit din cale afară, sau încet, după caz, după numărul de răni vindecate de roţile sale, aducând bunăstare sau, de ce nu, durere.

Amuzant cum suntem tentaţi să credem, mereu, ceea ce vrem să auzim, reversul minciunilor frumoase, vorbe ce aduc cu sine dulceaţă, şi ne minţim cu ele.

Amuzant cum credem că trecem mai departe, că suntem, într-un final, bine, şi cum deodată ne găsim întunecaţi ca o noapte, făr’ de lună, făr’ de stele.

Guilt Trip.

Guilt Trip.

despre majorate, enigme, seriale si muschi!

dupa cum va povesteam in precedenta postare, continui sa influentez zi de zi vietile a sute, poate chiar mii de oameni de regula derutati care, in urma cautarilor pe google, ajung in acest spatiu deosebit de intim si, nu in ultimul rand, legendar.

astfel, m-am decis sa pun capat framantarilor acestor persoane, raspunzand la dubiile lor, dandu-le deci un sens existentei chinuite.

cel mai popular termen de cautare ce-mi aduce micile legende pe blog este majorat perfect. am scris postarea legata de mult doritul meu majorat acum 3 ani, insa nu m-am gandit vreodata ca va ajunge atat de populara in randul pustilor confuzi de 17 ani. in fine, atat de tare mi-am dorit majoratul, incat nici nu l-am mai facut! cu toate ca, cu luni inainte, eram foarte exaltat de posibilitatea unei petreceri de o noapte care m-ar costa cateva milioane bune, am decis sa fac o mica economie si sa ma fac pe mine fericit de ziua mea. deci, copii din lumea intreaga, nu va trebuie majorat.

alte zeci, sute de oameni poate, doresc sa intre in contact direct cu eul meu interior, asa ca ajung pe blog cautand nevinovat.wordpress. va multumesc minunatilor, considerati-va binecuvantati cu o existenta mirobolanta si de aici inainte!

o contributie majora la cele cateva zeci de mii de vizualizari ale legendarului meu blog o au amatorii de seriale care, ca si mine, pierd zile si nopti de-a randul gandindu-se la ce sa se mai uite, dupa care dau un search pe google, intrebandu-se singuri, si pe google in acelasi timp, ce seriale sa urmaresc? nu va ingrijorati, dragilor si dragelor! cu toate ca postarea despre seriale dateaza si ea de aproape 3 ani, vremuri in care, trebuie sa recunosc, nu eram atat de mare fan al serialelor exceptand Grey’s, Desperate Housewives, si Gossip Girl probabil, odata cu trecerea timpului gusturile mele s-au auto-legendarizat, si promit sa updatez acea postare cand voi avea timp. (probabil niciodata, suck up on that si uitati-va la Grey’s).

alte sute de inimi ce bat la unison ajung pe nevinovat.wordpress.com cautand informatii despre copilul cu muschi. da, anomalia exploatata de parinti. inca cred cu tarie ca asa ceva nu e ok, dar am invatat sa nu mai acord atentie acestor tip de chestiuni cancan. faca ce-o vrea.

in fine, un alt termen destul de popular se leaga de Enigma Otiliei, romanul lui George Calinescu. mii de adolescenti chinuiti de suflarea bacului ce le raceste ceafa noapte de noapte ajung in lacasul meu de cult virtual intrebandu-se daca trebuie sa citesc enigma otiliei? despre ce e vorba in enigma otiliei? rezumat enigma otiliei? dupa cum v-am relatat si in 29 mai, 2010, pe aici, consider inca Enigma Otiliei o carte ce merita citita! chiar acum cateva zile vorbeam cu cativa colegi de facultate despre cat de mult ne-a placut opera si c-am citit-o mai mult de drag. dar, micile mele legende, printre voi, minti stralucitoare si biruitoare de dusmani, se afla cateva persoane mai putin dotate intelectual. voi, dragilor, veti ramane la tristul stadiu de analfabetism dupa nemilosul si neverosimilul bac ce se apropie pe zi ce trece, asa ca mai bine nu va mai chinuiti degeaba!

acesta a fost, dragilor si dragelor, micul meu cadou pentru voi. sper ca am pus capat doleantelor, grijilor si nemultumirilor voastre, si sper sa ne citim cu bine in urmatoarea postare, peste 4 ani!

love and light.

3 ani de nevinovat.wordpress.com

salutari, #littlelegends!

eheeee! holbandu-ma acum cateva zile prin panoul de control al blogului, ce sa vezi… acum 3 ani am deschis nevinovat.wordpress.com, dupa ce am pus gabeeeh.wordpress.com, primul meu blog, in stand-by. ma gandeam atunci, la 17 ani, ca vreau sa scriu ceva mai serios, nu povestioarele de pe gabeeeh sau orice alte verzi si uscate mai indrugram pe acolo.

s-a intamplat si asta, o buna perioada de timp am scris periodic pe aici insa, cu trecerea timpului, am gasit din ce in ce mai putin ragaz pentru a ma dedica trup si suflet scrisului :)) haha. sunt oameni care, odata cu trecerea in varsta, descopera ca pot face din treaba cu blogul o ocupatie cat se poate de serioasa, din care pot iesi si bani, ei bine.. n-am avut vreodata intr-atat de multi vizitatori incat sa ma gandesc la asta, cu toate ca motorul de cautare google imi trimite chiar si in zilele astea de scris rar cateva zeci de oameni pe blogulet. ceea ce ma bucura. #legacy

aveam foarte multe opinii in vremurile mele de abundanta literara, cu privire la tot felul de chestii tipice celor 17-18 ani avuti pe atunci, opinii pe care mi le exprimam prin scris. nu e vorba ca acum nu am la fel de multe opinii, ba chiar dimpotriva, am invatat poate totusi ca, pe masura ce timpul trece, e mai bine sa-ti pastrezi niste pareri/experiente personale pentru tine si pentru persoanele apropiate din jurul tau, ceea ce-i tocmai opusul si marele ASA NU! cu privire la intretinerea unui blog pe termen lung.

sunt totusi 3 ani de blog-uiala, iar asta ma face destul de mandru. 😀 cheers!

Viral: Harlem Shake.

acum vreo 2 zile am fost din intamplare expus unei piese interesante, Harlem Shake. uitandu-ma prin clasamentele iTunes, observ cu oarecare rumoare ca printre piesele fruntase era mai sus amintita Harlem Shake, si am dat repede un search pe youtube, sa vad si eu care-i chestia.

piesa originala mi-a placut. Harlem Shake este creatia lui Baauer, un tanar DJ american in varsta de 22 de ani. de regula nu ma omor cu beat-urile trap, gen nou muzical (poate de-asta nici nu am avut timp sa ma adaptez la mix-ul asta electro-hop propus de trap, timp e destul insa), daaaar Harlem Shake m-a prins destul de tare dupa ce am vazut ceva related videos al celui deja postat. NEBUNIE.

daca v-ati uitat la oricare dintre cele 3 clipuri de mai sus, fie sunteti WTF, fie aveti un ranjet mare si dati replay. Harlem Shake a devenit, momentan in America de Nord, o pura nebunie inspirata de un dans inventat de nicaieri.

the Harlem Shake e cam asa.. un tip oarecare ce poarta un costum traznit danseaza singurel pe melodie, inconjurat de oameni ce par sa nu-i dea atentie, vazandu-si de ale lor.. pana cand the beat drops, si nebunia drops as well, cu totii dansand care cum mai prost posibil. unii vad the Harlem Shake ca un semn ca planeta se indreapta spre o totala indobitocire, mie personal imi place ideea si chiar sunt curios daca o sa prinda si pe la noi. ar fi fooooooarte interesant.

the xx – i miss you (beyoncé cover).

va povesteam acum vreo 2 luni despre cover-ul trio-ului britanic The xx al piesei ‘Last Christmas’, facuta celebra de cei de la Wham. iata ca oamenii nu s-au oprit din cover-uit melodii, ultima isprava avand loc acum cateva zile in Texas, cu ocazia unui concert.

piesa aleasa de asta data rezoneaza mult mai bine cu mine: ‘I Miss You’, a domnisoarei Beyoncé. desigur, The xx au transformat instrumentatia in ceva special, tipic lor, asta intamplandu-se si din punct de vedere vocal, ei aducand ‘I Miss You’ de la o balada unde Beyoncé interpreta piesa cu o oarecare speranta la mai bine, la o balada ce inspira resemnare mai degraba.

ambele variante sunt insa grozave.