Recenzie album: Beyoncé – Beyoncé


De câteva săptămâni încoace mă tot bate gândul de a scrie o recenzie pentru BEYONCÉ, cel de-al deja al cincilea album de studio al lui Beyoncé Knowles şi, pe cât de multe idei îmi adun în cap, pe atât de multe alte detalii par să omit. Mâhnit, mă dau cumva bătut, motivul fiind simplu, Knowles a creat un album imens cap-coadă, şi iată-mă, un muritor de rând, încercând să disec ce şi cum.

https://i1.wp.com/www.ripitup.com.au/images/uploads/cd-reviews/2014/Jan/beyonce-self-titled-album-cover.jpg

Ce? Răspunsul la această primă întrebare e simplu – BEYONCÉ, albumul numărul 5 din cariera lui Knowles. Povestea premergătoare lansării acestui material discografic e cel puţin interesantă. Beyoncé venea după un relativ eşec comercial al sub-apreciatului album 4, ce reuşea să vândă aproximativ 3 milioane de exemplare la nivel global, fără un hit extraordinar. După o sarcină controversată, a urmat mini-concertul solistei din cadrul pauzei NFL 2013, un eveniment urmărit de mai bine de 100 de milioane de americani. Întreaga suflare amatoare şi iubitoare de muzică pop aştepta o nouă piesă marca Knowles piesă care, din păcate… sau nu, nu a apărut. Concertul a beneficiat totuşi de recenzii extrem de pozitive, aducându-l din nou pe King B într-o lumină favorabilă. Pentru că, trebuie menţionat, Knowles e cel mai bun performer al generaţiei noastre – voce live, coreografie simultan, ambele executate aproape fără de cusur. În fine, au mai urmat câteva spoturi publicitare, pentru H&M şi Pepsi, pe fundalul cărora am putut asculta câte puţin din două noi piese, Standing On The Sun şi Grown Woman, niciuna însă lansată oficial ca single. Bummer. Pauza prelungită a lui Knowles părea motivată şi de mega-turneul Mrs Carter Show World Tour, turneu ce la vremea respectivă promova albumul 4. Deşi albumul merita un turneu propriu, mulţi s-au întrebat de ce atât de târziu, şi care ar mai fi fost rostul…

Cum? A 2-a întrebare de la sfârşitul primului paragraf are un răspuns aproape la fel de scurt – din senin. Mi-aduc aminte dimineaţa în care, după o noapte aproape albă, am verificat Facebook-ul ca să văd, cu stupoare, că Beyoncé a lansat pe nepusă masă un nou album -14 piese-, trimiţându-l direct pe iTunes, fără vreun fel de promovare şi nu singur, ci însoţit de 17 videoclipuri. Strategia a luat prin surprindere pe toată lumea, pentru că metoda asta de a lansa un album e destul de riscantă, în special pentru un artist de talia lui Beyoncé. Şi iată-mă în patul prietenei mele, departe de casă, cu un curs la care trebuia să asist într-o oră, şi fără acces la un link către album… Da, toate detaliile astea merită amintite pentru că îmi sunt mult prea bine întipărite în minte.

Ajuns acasă, am downloadat instant tot ce se putea downloada. Şi iată-mă ascultând prima piesă, Pretty Hurts. Despre Pretty Hurts vă pot spune că este un număr pop by the standards, şi iniţial nu am fost prea impresionat. Vocea lui Beyoncé loveşte înalt şi loveşte unde trebuie, însă mesajul de self-acceptance promovat a fost cumva poate folosit prea tare în ultima perioadă. Da, dar după nenumărate ascultări, Pretty a reuşit să mă prindă şi să nu prea mai îmi dea drumul. Scrisă în colaborare cu Sia Furler, Pretty Hurts trebuie ascultată şi simţită dacă vreţi simultan cu videoclipul aferent piesei – totul capătă mai mult sens iar clipul e printre cele mai bune din cele 17. Puncte în plus primeşte şi foarte inspirata secvenţă de final a piesei …

When you’re alone all by yourself

And you’re lying in your bed

Reflection stares right into you

Are you happy with yourself? 

You stripped away the masquerade

The illusion has been shed

Are you happy with yourself?

Are you happy with yourself?

Urmează ceea ce mi s-a părut într-o primă audiţie un moment ciudăţel, şi anume Ghost / Haunted. Ghost e un intro pe cât de minimalist posibil, pe atât de cuprinzător şi de glorios întrucât reuşeşte, pe parcursul a două minute, să înglobeze viziunea lui Knowles cu privire la industria muzicală şi dedesubturile acesteia – I don’t trust these record labels I’m touring… Rămân uimit la prima ascultare, până când are loc primul beat drop şi încep să simt într-un fel răceala (so to speak) debordată de Ghost, doar pentru ca Haunted să vină… şi în ce fel. Haunted reprezintă, fără doar şi poate, momentul meu muzical preferat din 2013. Tonul lui Beyoncé e folosit la capacitate maximă pe câteva note repetitive de pian pe fundal, iar versurile fac referire la o poveste de dragoste ce pare a nu fi avut un happy ending – I know if I’m haunting you, you must be haunting me… Dacă până acum dădeam uşor din cap ascultând, ceea ce urmează de la minutul 4 încolo… bliss. Partea de producţie palpită cumva sub vocea lui Beyoncéşi versurile rugătoare, iar clipul… clipul dă piesei un înţeles şi mai puternic. Mi-era clar, după secvenţa Ghost / Haunted, că acest album mă va surprinde foarte, foarte plăcut.

Urmează Drunk In Love, primul single promovat de pe album. O colaborare cu Jay Z ce vine ca o completare a acum treimii Crazy In Love / Deja Vu, Drunk In Love pare a avea un singur scop, şi anume acela de a reuşi să devină hitul albumului – fapt de altfel reuşit. Beat-ul nu are cum să nu îţi rămână în cap după prima ascultare, e greu să nu dansezi cumva, iar anumite pasaje – Surfboard, în special, au devenit deja cultural relevante pentru actuala generaţie. Clipul piesei nu aduce ceva extraordinar, în afară de Beyoncé, care arată într-un mare fel, şi al său soţ, care arată… şi el cumva. Ne întâlnim după Drunk In Love cu Blow, un număr ce nu m-a încălzit prea tare iniţial recunosc, însă după câteva ascultări, am reuşit să îl tolerez şi apreciez pentru ceea ce e, o piesă cu o linie funk frumuşică, ce se transformă cumva sub influenţa producţiei lui Timbaland în a 2-a sa jumătate. Turn that cherry out!

No Angel o readuce pe Beyoncé într-o zonă experimentală ca producţie cât şi vocal, strofele fiind cântate într-un mod abordat rar de solistă. Versurile fac trimitere la faptul că nici ea, nici el nu sunt de fapt îngeri, dar că ea măcar încearcă şi vrea să facă lucrurile să meargă. Punctul culminant al piesei are loc la 1:33, când totul se duce undeva sus – producţie şi vocal, acesta fiind unul dintre cele mai faine momente ale albumului. Piesa 6. PARTITION, şi da, o scriu cu majuscule. Partition are, ca şi Haunted, un frumuşel şi drăguţ intro, Yonce. Pe Yonce, Beyoncé ne setează cumva atmosfera pentru ceea ce va să vină. Yonce all on his mouth like liquor, repetă obsesiv Knowles, cu un beat ce te face să baţi cumva din picior şi să aştepţi. Aştepţi… Are you happy to be in Paris? PARTITION. 3 minute în care Beyoncé se asigură să ne aducă aminte, dacă Drunk In Love nu fusese destul de convingătoare, de cât de mult sex-appeal se află în vocea şi maniera sa de intepretare, iar producţia e de-a dreptul slutty, la modul la care doar dansând pe piesă… simţi cumva că eşti acolo, în lumea lui Knowles, cerând şoferului să ascundă cumva faptul că Yonce went down on her knees. Partition reprezintă cel mai îndrăzneţ, ca lirică, punct al albumului. Well fucking done.

Jealous, următoarea piesă, ar merge mai degrabă ca o continuare pentru No Angel sau, dacă Bey a dorit un moment de respiro după Partition ei bine, ăsta e Jealous. O piesă scurtă şi bine intenţionată pe care Bey îşi recunoaşte gelozia şi faptul că nu o mai poate ţine aşa. Totul pare domol pe Jealous, însă asta face şi piesa să funcţioneze de minune, short, effective and sweet. Ajungem la Rocket… Rocket e singura piesă de pe album pe care aş şterge-o cumva, dar nu mă îndur, în speranţa că poate într-o bună zi mă va prinde şi pe mine. Un număr slow ce aduce aminte de zilele Dangerously In Love ale lui Knowles, 6 minute în care solista ne introduce cu explicitul Let me sit this ass on ya… Hm. Rocket e slow sex, şi sunt convins că mulţi copii au fost deja concepuţi având melodia pe fundal.

Ne întâlnim în continuare cu Mine, o colaborare cu Drake şi una din piesele mele preferate de pe album. Mine reprezintă într-un fel o oglindă către lumea post-partum a lui Knowles, o lume din care depresia şi îndoiala au făcut pe deplin parte. Beneficiind de un beat împrumutat cumva de pe albumele lui Drake, Beyoncé îşi cântă suferinţele şi doleanţele, iar tot ce vrea e ca el să nu mai facă lucruri mari din lucruri mici, şi să fie permanent al ei. A 2-a jumătate a piesei e predominant a lui Drake, care la rându-i îşi promite dragostea şi afecţiunea către ea. Repet, una din piesele mele preferate.

XO e o nouă explozie după deja nenumăratele de până acum. Piesa asta a fost lansată simultan ca single alături de Drunk In Love şi, cumva, nu a reuşit să se impună prea tare în clasamentele de specialitate. Ceea ce nu înţeleg este de ce… Să o luăm cu începutul, strofele sunt cântate într-o manieră impecabilă de Knowles, registrul jos dând o notă aparte producţiei ce lasă totul să respire, urmând ca pe refren… ce refren. MASIV. Refrenul e un amalgam de sentimente pe care sigur cine a fost îndrăgostit le-a simţit până acum. XO face mai mult ca sigur trimitere la Jay, iar dacă piese precum Drunk In Love sau Mine nu ţi-au oferit senzaţia de dragoste necondiţională, XO o va face şi încă în ce fel. In the darkest night hour, I’ll search through the crowd, your face is all that I see, I give you everything, baby turn the lights out…

***Flawless urmează. Mi-aduc aminte şi prima ascultare când, încercând să mă pun pe picioare după XO, am dat de Flawless. Pentru cine a urmărit activitatea lui Beyoncé, ştiţi că pe la începutul anului pe contul ei de Soundcloud a fost uploadată piesa Bow Down / I Been On, iar Flawless foloseşte prima jumătate, Bow Down, aducând ca element de noutate un scurt speech al feministei Chimamanda Ngozi Adiche…. Ce urmează după speech… oh boy. You wake up, FLAWLESS. Post up, FLAWLESS. Pentru mine cel puţin e cel mai fierce moment din întreaga carieră a lui Bey, şi au fost oricum destule până acum. Beat-ul e nebun de-a dreptul, iar felul în care Knowles te convinge că e într-adevăr lipsită de defecte, flawless, e stelar.

Superpower e o colaborare cu Frank Ocean care, pentru standardele muzicii pop de azi, e foarte bună DAR… pentru alipirea numelor Knowles şi Ocean, ceva nu îmi sună 100% perfect. Pentru că aveam ceva aşteptări iniţial văzând că cei doi au colaborat, iar Frank are câteva melodii absolut geniale, experimentând cu sunete şi versuri în moduri în care puţini artişti contemporani o fac. Ei bine, nu, Superpower e un număr R&B lent, în care dragostea e ridicată pe un altar de pe care se vrea a fi greu de coborât. Drăguţ.

Ultimele două melodii de pe album se leagă una de alta şi se leagă frumos. Heaven e o baladă pe care voluntar mă abţin să o ascult prea des, întrucât e cam prea tristă şi mă duce departe cu gândul. Piesa a fost inspirată de un avort spontan suferit de Knowles înainte de a rămâne însărcinată cu Blue Ivy, iar mesajul e destul de evident încă din titlu. Heaven couldn’t wait for you. De urmărit e şi videoclipul, foarte foarte frumos şi… trist. Vocal, Heaven e un all-time high, ultimele repetări ale versului Heaven couldn’t wait for you fiind sublime. Încheiem periplul prin lumea lui Beyoncé cu piesa Blue, o colaborare cu fiica artistei, Blue Ivy. Blue redă bucuria lui Knowles de a fi mamă, multe alte cântăreţe încercând conceptul ăsta de melodie mai recent (Britney Spears – My Baby, Christina Aguilera – All I Need), însă în timp ce piesa lui Spears are nişte versuri ce te fac să crezi că de fapt blonda îşi urăşte pruncul, iar All I Need te adoarme instant, Blue are o producţie foarte… experimentală pentru ceea ce e de fapt, ceea ce îi aduce multe puncte în plus. Un final foarte bun de album.

Concluziile sunt multe. Beyoncé a lansat un album într-un fel nemaiîntâlnit în sfera muzicii pop, pe neanunţate, fără vreun fel de promo sau un indiciu că o lansare ar urma. Folosind nume mari pe partea de producţie, precum Timbaland sau Justin Timberlake, dar şi anonimi ca Boots, responsabil pentru piesele cu tentă experimentală ale albumului, lansarea surpriză s-a dovedit a fi un răsunător succes aparte: albumul a vândut mai bine de 3 milioane de exemplare în doar 3 luni, criticii au apreciat muzica adusă de Knowles până la stele şi înapoi, iar imaginea artistei de actuală Regină a muzicii pop a căpătat noi valenţe pentru că, într-adevăr, în momentul în care îţi permiţi o astfel de lansare de album ce are un asemenea efect, poţi aştepta două lucruri – succes comercial şi aprecierea atât a criticilor cât şi a fanilor. Beyonce Knowles, doamnelor şi domnilor, le are pe amândouă, din plin.

 

01 Pretty Hurts – 9.3/10 02 Haunted – 10/10 03 Drunk in Love (feat. Jay Z) – 9.1/10 04 Blow – 7.8/10 05 No Angel – 8.6/10 06 Partition – 10/10 07 Jealous – 8.8/10 08 Rocket – 7.0/10 09 Mine (feat. Drake) – 9.6/10 10 XO – 10/10 11 ***Flaweless (feat. Chimamanda Ngozi Adiche) – 10/10 12 Superpower (feat. Frank Ocean) – 7.9/10 13 Heaven – 9.0/10 14 Blue (feat. Blue Ivy) – 9.7/10

9.06

https://i1.wp.com/www.mtv.com/news/photos/b/beyonce_gifs_12132013/bowdown.gif