Hurt.

Mami, ce-aţi făcut astăzi la grădiniţă?
Păi… ne-am jucat, am spus poezii…
S-a mai luat Radu de tine?
Nu, că i-am spus că îl batem dacă mai stă lânga noi.

Iarăşi trebuie să mă trezesc… mă duc la grădiniţă. Mami face cafeaua, însă eu vreau să dorm… să dorm… să dorm tot mereu. Tataia ţipă, nu i-a sosit încă ziarul. Mă trezesc, gata, mă trezesc… Mami intră în cameră. Nu pare prea mulţumită astăzi. Am udat din nou patul azi-noapte… Mă ia în silă, şi îmi spune că o să întârziem şi astăzi, şi că o să fiu mereu în urma celorlalţi copii de vârsta mea. Mă îmbracă, iar eu nu spun nimic. Doar gândesc.

Ghiozdănelul e gata, plecăm spre grădiniţă. Grădiniţa e aproape. Ne întâlnim cu câţiva vecini, care o salută timid pe mama. Pe mine mă ignoră. Nici măcar nu mă întreb de ce… de ce toţi ceilalţi copii primesc tot felul de complimente de la toată lumea… ”ce mare te-ai făcut, Ana!”, sau ”Doamne, ce ochi frumoşi are!”. Eu sunt eu.

Ajunşi la grădiniţă, doamna are ceva de spus tuturor. Eu şi mami stăm la margine. Ceilalţi părinţi au observat că am sosit, din nou, şi astăzi. E de ajuns că suntem acolo… (”iar a venit, nu putea să îl lase acasă?) Mă privesc cu toţii.

Părinţii pleacă, şi mami pleacă prima. Fără ca cineva să o întrebe ceva. Toţi părinţii discută. Eu rămân aici, cu ceilalţi copii. Îmi place aici. Doamna are ceva mai multa grijă de mine. La ora de religie am învăţat cum toţi suntem diferiţi, unul faţă de celălalt. Poate… poate asta să fie o explicaţie… pentru tot. Am auzit ceva despre un program special destinat copiilor… ca mine.

La masă… doamna are grijă să fiu pus undeva într-un colţ… ca să nu deranjez, îmi spun ceilalţi copii. Doamna e blândă, şi îmi spune să nu îi iau în seamă. Sunt invidioşi, pentru că eu am deja ceva ce ei nu au. Raiul. Adrian, un coleg, se uită iarăşi ciudat la mine. ”Copii, ia uitaţi-l pe Radu, ialăşi a făcut pe el!”. ”Normal că a făcut, doar e un copilaş prost…, continuă Diana. Ceilalţi râd. Mă duc la Adrian, şi îi dau un pumn în stomac. Nu sunt eu. Începe să plângă. Îl doare. Simte.

Doamna soseşte, speriată de ţipete. Ei… ei dau vina pe mine. Eu sunt de vină pentru cum sunt. Doar eu sunt de vină. Doamna o sună pe mami. Mami vine, nervoasă. Îmi dă o palmă, şi mă ameninţă că nu mă mai lasă la grădiniţă. Eu vreau… eu vreau acolo. E singurul loc unde mă simt ca toţi ceilalţi copii, unde pot alerga, unde mă pot juca cu o minge, sau cu o maşinuţă, e un loc cu multe, multe jucării şi zâmbete, chiar dacă nu pentru mine. Îmi place să văd oamenii zâmbind. Eu nu pot zâmbi. Eu nu ştiu să zâmbesc. Schiţez gesturi, mimică. Vorbesc rar. Mi-e ruşine.

Acasă… acasă e la fel. Tataia merge la magazin, să ia ceva de băut. Mama îl insoţeşte. Eu rămân acasă. Pereţii sunt mai roşii astăzi, mai roşii în fiecare zi. Doar eu văd basme pe tavan, ca în poveştile doamnei. Nu le pot spune, pentru că… pentru că… ar părea un basm. Păstrez totul pentru mine, aşa cum este. Mami şi tataia se întorc, veseli. Când mă vede, mama se schimbă la faţă. Sunt crucea pe care trebuie să o care. Până la sfârşitul zilelor.

Mami, ce-aţi făcut astăzi la grădiniţă?
Păi… Radu ialăşi s-a luat de noi si nu mai vine la glădi de mâine.
În sfârşit, Doamne ajută. O sun pe Mariana, să îi dau vestea cea bună…

Un gând despre „Hurt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s