Evadare.

Cine să caute perfecţiunea, care dobitoc să rişte într-atât? Ar putea să se rătăcească, să nu ştie pe unde să o apuce, şi mai mult ca sigur ar termina cedând, ar termina urlând din toţi rănunchii, către toţi dumnezeii, cerându-şi mediocritatea înapoi. Dacă-i prea târziu? Suntem prea oameni ca să ţinem cont de timp oricum.

Pentru că într-adevăr, suntem atât de mediocri, într-o lume pe care cu toţii o credem mai bună decât suntem noi. Pentru că încercăm să îmbunătăţim totul la noi, fără a fi conştienţi de trăirile femeii care aşteaptă lângă noi la semafor, fără a bănui poate că are mai multe căcaturi pe cap decât avem noi. Tragem concluzia că este ferită de depresii doar pentru că este bine îmbrăcată.

Habar n-avem de niciunele.

Eu nu trag de perfecţiune. Eu mă chinui cumva să ajung să fiu mediocru. Într-o lume plină de şomeri, tocmai noi, adolescenţii, suntem aceia care nu ne vom găsi un loc de muncă atât de uşor. Tocmai noi, care ieşim de pe băncile şcolii ca nişte fraieri, cu atâtea idealuri, suntem cei care vor mânca căcat peste tot, în speranţa prostească de a ne putea ”elibera” de nişte părinţi care îmbătrânesc, părinţi care cumva au făcut destule, dar pe care îi vrem să facă mai mult. Suntem noi aceia care vom ajunge angajaţi la dracu’ în praznic ca să ne putem permite, ce? Să mergem şi a doua zi la muncă.

Evident, şi eu sunt în categoria bieţilor oameni care habar n-au ce-or să facă după ce ies din şcoală. De ce? Pentru că mi se pare că totul e în zadar. E în zadar să înveţi la toate tâmpeniile de materii din liceu, ca să ajungi angajat la un chioşc? De ce e în zadar? Pentru că rişti să înveţi degeaba, ca idiotul. Mă gândesc cu groază cum tocmai aceia de vârsta mea pe care îi văd acum ca fiind idioţi, or să aibă un loc de muncă mai bine plătit decât al meu. DE CE? Pentru că, nu ştiu pe voi, băieţii şi fetele mamii şi ai tatii, dar pe mine nu mă… să spun tentează, varianta în care o să stau cu ai mei, pe banii lor care se duc dracu’ repede, până când or să meargă în baston.

Eu, vorba aia, vreau să-mi iau zborul. Eu vreau să pot răspunde cum trebuie atunci când profa de română cere explicaţia unui cuvânt pe care, culmea, ştiu să îl explic, însă sunt atât de praf încât nu-mi găsesc cuvintele să o fac, şi dau din colţ în colţ. Pentru 99% din oamenii pe care îi cunosc, asta pare ceva prea ambiţios. Vreau să cunosc oameni. Vreau să citesc toate cărţile pe care profesoara ne spune să le citim, pentru că, după ea, ”o să ne folosească”. Nu e de-ajuns că merg la oră, deşi doar 10 copii din 28 o fac. Eu vreau să învăţ câtă matematică pot, indiferent de cât de praf aş fi acum. Şi, în felul meu şi în comoditatea mea, în glumele mele aiurea, şi într-o parţială linişte, mă chinui să fac şi asta. Aşa-i că vreau multe? Asta-i mediocritatea.

Dar poate fi în zadar. Pot învăţa degeaba, pot citi degeaba ‘jdămii de romane, dacă n-am un dram de noroc. Pentru că eu în speranţă nu cred. Am sperat de-atâtea ori, şi de regulă mi-a ieşit bine, să spun în 99% din cazuri. Însă acel 1% mi-a doborât speranţa. Un 1%, 1% neuroni, 1% noroc, 1% cărţi, 1% melodii, 1% viaţă. Ca să nu fie totul în zadar.

Un gând despre „Evadare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s